Insulele plutitoare de pe Lacul Titicaca

Titicaca este lacul cu navigatie comerciala aflat la cea mai mare altitudine din lume – 3810 m. Apele lui reci leaga malurile peruane de cele boliviene. Turistii care viziteaza zona cauta, de cele mai multe ori, o mica si originala comunitate, pe nume Uros, ce locuieste pe insulele plutitoare construite din stuf totora. Climatul, aici, in Altiplano-ului peruan este aspru, noptile friguroase sunt urmate de zile cu soare neiertator si radiatii UV foarte puternice, insa oamenii de pe insule isi continua linistiti traiul, pe insulele plutitoare.

Aceste insule artificiale au devenit o mare atractie turistica in anii ’40, cand fotografii ale tribului Uros au fost publicate în National Geographic.

In total, pe lacul Titicaca sunt 42 de insule facute de om, in apropierea orasului Puno, din Peru. Toate sunt locuite de populatia indigena Uros. Insulele sunt construite din manunchiuri din stuf uscat de totora. Cele mai mari insule adapostesc cam zece familii, iar cele mai mici doar vreo doua sau trei.

Populatia preincasa Uros s-a izolat in trecut pe aceste insule artificiale, pentru a se putea apara mai bine de amenintarile dusmanilor. In timp, acesti bastinasi s-au amestecat cu Aymara, uitandu-si limba, insa continuand sa pastreze o parte dintre vechile traditii. Azi, tocmai aceste obiceiuri, parte din stilul lor original de viata, au facut ca Uros sa-si poata creste calitatea vietii prin intrarea in circuitul turistic. Pe malurile aride ale lacului, gasirea unei slujbe s-a dovedit mai grea decat traiul pe aceste mici insule din trestie, iar exersarea ospitalitatii fata de turistii curiosi sa afle mai multe despre aceste locuri si obiceiuri, s-a dovedit a fi profitabila. Unii au parasit insulele, pentru case pe mal, dar cei ramasi sunt sprijiniti si de guvern, acesta intelegand rolul important al turismului pentru intreaga zona.

Planta totora creste, masiv, doar intr-o mica portiune a lacului, dinspre malul de vest, spre Puno. Tot aici popolatia Uros si-a construit insulele, materia prima fiind la indemana tot timpul anului. Ei au folosit ca baza masa compacta de radacini de totora, pe care au fixat-o la suprafata apei cu ajutorul unor tarusi mari, legati in partea superioara cu sfori. Peste, au asezat straturi succesive de trestie taiata, pe care le improspateaza regulat, adaugand totora tanara. Este o munca permanenta pentru a asigura fundamentul gospodariilor de aici. Insulele îmbatrânite, cu straturile putrezite, sunt abandonate.

Urcatul in turnul de veghe te rasplateste cu o perspectiva grozava asupra insulelor, asupra caselor si muntilor, asupra localnicilor punand in vanzare articole de artizanat.

Casele bastinasilor sunt construite tot din stuf; acoperisurile nu lasa apa sa patrunda. Localnicii gatesc aprinzand un foc deasupra unui strat de pietre, pentru a nu se aprinde trestia.

Insulele fiind situate la o altitudine de aproape 4000 de metri, localnicii poarta haine din lana pentru a nu le fi frig si palarii, pentru a se proteja de soare.

Cu cat sunt mai mult calcate de oameni, cu atat stuful devine mai imbibat in apa si putrezeste mai repede. Astfel, desi turismul aduce beneficii financiare, face totodata ca insulele sa fie mai greu de intretinut.

Conform traditiilor locale, care se pierd in negura timpului, lacul Titicaca ar fi punctul de ancorare al unor zei primordiali, pogorati din cer in nave astrale, mormantul unor comori fabuloase si al unor orase disparute in adanc. Ba, mai mult, se spune, as­cunza­toarea unor vizitatori veniti din spatiu. Numeroase expeditii au fost organizate pentru decoperirea comorilor ascunse de acete locuri, niciuna nefiind incununata de succes. Astfel, misterele tesute in jurul lacului Titicaca dainuie mai departe, atragand ca un magnet multi vizitatori.